Intitulată simplu “Viața”, cartea lui Radu Olteanu cuprinde poezii inspirate din viața trăită și țesută zi de zi. Dedicată soției și copiilor săi, cartea este nu doar un mesaj pentru cei care doresc să o citească,ci și o moștenire culturală pentru posteritatea care probabil va recepționa întrega societate actuală strict prin prisma clipurilor scurte,postate pe rețelele sociale,și mai puțin prin prisma creațiilor literare și a trăirilor afective.
Valoarea introspectivă și moralizatoare se desprinde cel mai bine din versurile:
” M-am păcălit, întunecat de gânduri,
Și-am văzut coarne negre fără rost.
Adevăratul drac nu stă pe drumuri –
E-n mine. Și zâmbește ca un prost!“
Sentințele auto-administrate, parte a unei lumi introspective și de cele mai multe ori moralizatoare se desprind cel mai bine din versurile pamfletului “Ce crede un rahat…in ploaie “:
“Am stat să judec, să dau vina pe toți,
Crezând că-s stăpân peste zile și nopți.
Dar tot ce-am rostit a fost praf și părere,
Nu eu dau sentințe, nu eu am putere…”
Compătimirea nu își are loc în lumea liricii lui Radu Olteanu, iar forța versului o dă tocmai acțiunea de judecată aspră a sinelui, regăsită cel mai adesea în poezia de dragoste:
“Nu cer iertare de la slugi și stăpâni,
Ci de la mine, cel care am fost.
Am avut iubirea între două mâini
Dar n-am știut, să îi fiu adăpost”
Perspectiva salvării există însă, in pofida tuturor greșelilor din trecut, iar eul liric se mântuiește tocmai prin simțire profundă și iubire purificatoare:
“Să fiu din nou același, poate…
Care spera, iubea, simțea…
Și nu trăia cu vina-n spate,
Ci cu lumina ta, în fața sa.”
Elegia “Mi-e dor de tine, TATĂ !” se numără printre singurele poezii ce exprimă durerea pierderii fără posibilitatea întrevederii unei soluții de compromis, care să atenueze din suferința dispariției, iar absența definitivă din lumea cu dor marchează o piatră de hotar ce niciodată nu va fi trecută, iar reîntâlnirea in lumea fără de dor nicidecum nu reprezintă idealul regăsirii:
“Mă uit la un tablou și aș vrea să-ți prind privirea,
Pe care-am simțit-o blândă altădată,
Te-aud cum spui în șoaptă… că acolo-i nemurirea,
Dar nu-mi îmi e îndeajuns… Mi-e dor de tine, TATĂ…“
Chiar și optimismul debordant vine la pachet cu un tip de morală, iar totul se transformă într-o lume plină de emoție în care omul se regăsește pe el și acumulează emoții:
“Anii nu trec! Anii se-adună,
Ca picurii-ntr-o sticlă veche,
Cu fiecare clipă, zi, sau lună,
Ca șoaptele rostite la ureche.
Se strâng în cute, în priviri,
În mersul lent, în glasul stins,
În dorul de copilărie,
În amintirea ce s-a scurs.
Nu-i poți opri, nici alunga,
Dar poți din ei să-ți faci cunună,
Să-ți amintești ce-i drag cândva
Căci ani nu trec… anii se-adună.”
Peisajul liric dâmbovițean a mai crescut în suprafață din punct de vedere emoțional și s-a îmbogățit spiritual cu această apariție editorială, ce aduce cititorului un spectru larg de trăiri, de la iubire și respect, la dorință și durere, de la mustrare și regret până la candoare și dăruire.
